duminică, 8 septembrie 2013

Să îi omorâm pe toţi! NU?!

Câinele este animalul acela drăguţ, cel mai bun prieten al omului - cum se spune, un blănos simpatic, inteligent, tandru, jucăuş, afectuos, atent la dorinţele celui care are grijă de el, etc. Este animalul care mi-a făcut copilăria frumoasă, prin Topi-boxeriţa mea preferată, pe care nici astăzi nu am uitat-o şi care face parte din viaţa mea cu muulte amintiri din acea vreme; Tomi-pekinezul meu pe care l-am iubit şi îngrijit cu drag timp de 5 ani; Tobi-bichonul alb, cu multă personalitate, care ne iubeşte necondiţionat ori de câte ori ne ducem pe la prietenii noştri; Odin-bichonul verişorilor mei, un zăpăcit şi jumătate care tremură de nerăbdare să fie mângâiat şi corcolit! 
Sunt câţiva câini din viaţa mea, pe care i-am iubit sau iubesc. Sunt animale paşnice, tandre, jucăuşe, inteligente, care îmi fac viaţa frumoasă, care mă binedispun şi care trezesc în mine sentimente blajine.
Dincolo de uşile caselor regăsesc căţei simpatici de pe stradă, unii pui, alţii ajunşi la maturitate, de obicei neintegraţi în haite, care îmi trezesc sentimente de simpatie sau chiar milă, în unele situaţii. Şi aceia îmi plac!

Din păcate, nu acelaşi lucru pot să spun despre câinii, de obicei mari (mai întotdeauna sunt aşa, am observat!) strânşi în haite de cel puţin 5 exemplare, agresivi, care sar să latre orice om trece pe lângă ei, indiferent dacă îi priveşte sau nu, dacă îi bagă în seamă, dacă are bagaje sau mâinile libere. Cumva, orice ai face, ei te latră. Uneori se reped la tine şi asta este situaţia cea mai rea, căci fiindcă, luaţi separat, nu ar fi agresivi, dar, când se strâng în grup şi unuia i se pare că reprezinţi pericol, se reped toţi la tine. Dacă ai o poartă în spatele căreia să te ascunzi e bine, de asemenea, e bine şi când eşti pe lângă alţi oameni care pot să îţi sară în ajutor. Dar când eşti singur, pericolul este real şi iminent.

Aceştia sunt câinii care, din punctul meu de vedere nu au ce căuta pe străzi. 
Evident că o soluţie ideală ar fi capturarea şi transportarea lor în locuri special amenajate, unde să fie îngrijiţi, hrăniţi, plimbaţi, permanent. Cei blânzi şi care trezesc simpatie să fie luaţi spre adopţie şi PĂSTRAŢI în casele în care au ajuns. 
Nu-mi doresc să văd câini omorâţi pe stradă. Nu-mi doresc ca fetiţa mea să vadă scene violente de prindere a lor de către hinghieri, spre a fi ucişi, nu vreau ca oamenii să incendieze şi să tortureze aceste animale. Nu vreau ca, cu preţul vieţi lor să căpătăm noi linişte, dar nici nu vreau ca aceste haite să rămână pe străzi, în locuri în care şi copiii mei se joacă, în parcările supermarketurilor sau în zonele pe unde ne plimbăm.

Dar ştiu că este utopic ceea ce am scris mai sus. 
Păcat, din nou, că trăiesc în această ţară care găseşte ca singură soluţie omorârea în grup a TUTUROR câinilor fără stăpân, a zecilor de mii de suflete, dintre care, câteva mii ar putea fi blânde şi bune companioane. Asta e România!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu