Cine mă cunoaște știe că mereu am fost înnebunită după fetițe. Lozinca mea era: "Dacă, utopic vorbind, aș face zece copii în viața asta, zece fete aș vrea să fie!" Asta până să-l am pe Bebel. Din clipă în care am aflat că e băiețel, instantaneu, ceva s-a schimbat în mine. Am început să privesc și să analizez băiețeii din jurul meu. Mereu mi-au plăcut copiii, însă după fetițe eram moartă!!
Acum, descopăr și trăiesc noi sentimente fiindcă băiețeii sunt foarte diferiți de fetițe, chiar de când sunt foarte mici. Au un aer de dependență, de nevoie acută de mama, de contact fizic (fi-miu în permanență, când mă vede, întinde mâna după mine, vrea să mă atingă mereu, să mă simtă) și recunosc că toate aceste manifestări îmi fac maaaare plăcere, cu atât mai mult cu cât fiică-mea a fost de mică foarte independentă și și-a manifestat destul de puțin sentimentele față de noi. Iar eu tare mult am suferit din cauza asta, fiindcă sunt genul de om căruia îi place să stea lipit de omul drag, așa... sufocant!!
Sunt curioasă cum va fi Bebel când va crește...
Copiii voștri cum sunt? Cele care aveți doi copii, de sexe diferite, ce diferențe sunt între ei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu